Jan TRISTEA

efigie de octombrie

s-o șterg îndărăt
la toloaca cu fard auriu
de frunzișul toamnei
să mă agăț
să mă înalț
timpului un foraibăr să-i las
deasupra casei cu cerdacul albastru

din lemnul siniliu
făina cariei s-o scutur
scândura ce luptă cu moartea
să-o despic în patru
pentru o toacă de asfințit
apoi
cu creștetul aproape de lună
fuioare să pieptăn
și-n foi
cu o suveica argintie
umbrei rădăcinii sfinți
să-i țes o mantie
o veșnică țesătură
cu nasturi din stele aurii
și brâul din norii neprihăniți
de vremurile vremuirii

în toloaca cu fard auriu
la poala mantiei ce-am făurit
să tăinuiesc un tăinuit
să prind zâmbetul de copil
cu sufletul hoinar și neprihănit
să dau viață celor neștiute
să fac trecutului statuie
din lemnul albastru de cerdac
o toacă iubirii să-i las
în lacul cu nuferi albi
roșii sau galbeni
păstrându-i efigia în veci

s-alerg îndărăt și timpului un foraibăr să-i pun
făina cariei s-o scutur din scândura ce luptă cu moartea
sub toaca de-asfințit să țes o mantie umbrei rădăcinilor mele
să dau viață neștiutelor vieți și să fac trecutului efigie
o statuie împodobită cu nuferi albi din lacul cel albastru