Când stelele se vedeau noaptea pe câmp
Grâul pe cer primăvara înverzând,
Bătrânii aduceau apă cu Carul Mare
Apă rece din fântâna ruptă din soare.

Era fântâna cu cea mai limpede apă
Loc de vorbă bună şi înţeleaptă,
Acolo la o găleată cu apă vie
Se luau hotărâri pentru vecie.

Era fântâna cu aripi de îngeri-n izvoare
Ce răspândea din adânc unde de răcoare,
Aducând vindecare, alinare,
Lumină lină cu miros de floare.

Sătenii îşi stingeau dorul de libertate,
De cuvinte şoptite, nevisate,
De frumuseţea vorbelor din carte,
În sufletul lor mereu plămădite.

Cândva priveam-n fântână nu numai eu,
Privea şi cerul plimbându-şi turmele de nori,
Luna, care pâlpâia până în zori,
Stelele căutând-n izvoare suratele lor.