Marea s-a înecat de-atâtea ploi,
Adâncul ei a sufocat cărarea,
Plouă cerul peste el şi peste noi
Şi arde-n valuri scântei de peşti ca sarea.
Dimineaţa a plouat cu bărci de canotaj
Albind orizontul de Terra Nova,
E ziua ameţită de-un miraj,
Noi ne salvăm iubindu-ne în prova.
Dar marea nu ştia că mai plouă,
Simţea doar valul puţin mai dulce
Iar lumea apei ne-mpărţea în două
Şi n-au un colac de care să se-apuce…
Privind prin ochelarii imaginaţiei
Se plictisea pe vaporul încărcat de vise
Nu mai gândea,
îşi bronza sânii la strălucirea din valuri,
Priveam cu coada imaginaţiei când ochii
îşi ţineau pleoapele închise
de ruşinea nisipului gol de pe maluri.
Măduva spinării mă furnica de atâta sare
sau mai degrabă de meduzele cu ochelari de soare
ce mă încolăciseră sufocând respiraţia poemului
scris pe plaja goală într-o dimineaţă
alungând cu frigul ei gospodinele la piaţă.
Iubitele mele se bronzează de-atunci
la aragazul ce coace plăcinta cu nuci
pentru întoarcerea mea venind de departe.
Eu am rămas de mult înveşnicit în carte.