Autorul articolului, prof. Ion Ionescu-Bucovu.

Primit pentru publicare, 10 aug.2014.
Editor: Ion Istrate, 10 aug.2014.

GELLU NAUM –

unul dintre copiii teribili ai suprarealismului românesc

Gellu Naum (născut la București pe. 1 august 1915,  și decedat pe 29 septembrie 2001, București) eseist, poet, prozator și dramaturg român, de origine aromână, este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești si al sotiei sale Maria Naum nascuta Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul „Dimitrie Cantemir” din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.

La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.

Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.

În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.

După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum se mulțumește să scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii ’50 și ’60, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau „romanul pentru tineret” Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.

Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanuluiZenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania,Franța, Olanda și Elveția.

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

Guillaume Apollinaire, pledând pentru teritoriile noi ale poeziei, cerea poetului să nu-i considere inamici ai lirismului pe cei care explorează cu îndrăzneală, adeseori fracturând logica, zonele îmburuienate prin repetiție ale  epigonilor clasicismului. Gellu Naum face parte din familia acelor istrioni sublimi, care au dinamitat la noi poezia truismelor, poezia fals-patriotică, poezia pastelului gratuit, opunând tristeților locuri comune exercițiile ludice de tot farmecul ce surprind pe cititorul nepregătit. În poezia „Un centaur siluind arborii poemului”, „drumețul incendiar” exclamă : „Camarazi poeți-, ajunge/ destul am gâdilat pământul pe burtă(…)/ destul am admirat în poze strașnice/ curul d-lui Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie”. La el violența revoltei arde ca o flacără salvatoare grosolăniile limbajului : „domnii(…) aleg poemele după panglicuțe ca pe curve” ; „fiecare voce e o listă de subscripție” ; „Dumnezeu dansează la baluri costumat în fetiță” ; closetele au„ pâlnii lustruite” pentru „melancoliile orificiilor” autorului ; „în acuarelă hora țăranilor miroase a picioare frumos”

În poezia lui ne aflăm într-un univers ciudat, misterios, fragmentar, unde totul intrigă :

(Obob)

Este aici o mare tehnică a paradoxului cultivat cu mijloace specifice acestei poezii ce violentează logica, mai greu accesibilă, dar de o valoare incontestabilă. În „Talion” există o casă neîntreruptă :„ aproape că aș vrea ca haosul să transpară în orice poezie”, există „sertare pline cu ceață” și „cutii de scrisori saturate de frunze” sugerând o corespondență ireală a poetului cu natura care trimite mesaje, și ele secrete, descifrate numai de un ochi sagace. În poezia „Ciclu” poetul cultivă ironia disimulată, unde „ bunicul cioban străbătea spațiul carpato-balcanic dus și întors în fiecare toamnă și primăvară și oile făceau beee” ; „bunicul a lăsat să-i crească niște mustăți lungi/ și s-a apucat să mâie o turmă de pietre”, care transformă transhumanța în ceva monumental, etern, prin rigiditatea acelei turme care a murit ca și păstorul, devenind o risipire de pietre.

În altă poezie, „ un bătrân trosnește în somn”, în poezia „Căteodată” se ivește„ o mare panică de toamnă” vestită de „un cocoș în rochie lungă.” În poezia „De câte ori” un tâmplar bate ciue în apă, Într-un vers „țipătul tău se deschide ca o fereastră”, în „Vasco de Gama” fecioarele se freacă de robinete, oamenii își deschid vinele ca să scoată de acolo cadouri utile, femeile vegetale adie”

Gellu Naum are convingeri politice subversive. În poemele lui „uzinele scrâșnesc din măsele”, seara e „ o broșură de propagandă”, și „se simte nevoia unei lupte finale” Umorul negru, suspendând logica, îngăduie personajelor lui Gellu Naum să iasă din universul oniric și să pătrundă în lumea reală, fără a-și modifica natura fantomatică. ”Marele navigator”, Vasco de Gama, „încearcă fundul mării cu degetul” În interior, „urechile lui(…) se zbat ritmic ca niște limbi de pendule/ și limbile de pendule se așează cu distincție lângă limbile de pantof.” „Vasco de Gama își ascute dantelele/ pune pe dinți puțină sare/ presară pe deasupra caii argintii/ și zice Comandante acordă-mi cocarda/ dă-mi voie să-mi pun pe față secera/ și pe ureche ciocanul”.(aluzie la noul regim comunist)

O senzație și mai tulburătoare de obiectivare a proiecțiilor dorinței delirante se degajă din carnalitatea imaginilor. Ca la Dali, onirismul poetului răscolește adesea o materie animată, „Un creier” iese afară din cap „ ca o broască țestoasă” ; „păsări de păr” cu ciocul „elastic” și „sâni” întunecă spațiul.

Critica s-a preocupat mai puțin de proza sa poetică din volumele „Poetizați, poetizați…” și „Castelul orbilor” Fantastice, onirice, sinistre, umoristice, indecente, extravagante, absurde, prozele lui sunt interesante ca joc de înnoire a prozei, dar și ca opere de sine stătătoare.

Pentru definitivarea impresiei de lectură reproducem un fragment interesant: „aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călări pe frigul ăsta numai în maieuri cu biciclete desenate pe ele numai cu brățări de aramă și cine s-ar mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigație: ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele: cu milioanele de scoici mărunte pe ochii noștri care funcționează și ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă nu-l aude” (Cornelia mama dracului).

Crohmălniceanu arată că adevărata „conștiință de sine a mișcării suprarealiste în România a apărut odată cu Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun, Gellu Naum și Virgil Teodorescu.”

Dar Gellu Naum rămâne ca  cel ma iubit copil  teribil  al suprarealismului românesc și ultimul dintre suprarealiștii europeni.

Bibliogafie :
Eugen Barbu, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Eminescu 1975;
Literatura română contemporană,vol.I Poezia, București, 1980 ;
Ovidiu Crohmălniceanu– Literatura română între cele două rîzboaie mondiale, vol. II, Ed.Minerva 1974.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU