Cred că și în lumea copilăriei de azi, plină de roboți, monștri, drone sau alte forme ale inteligenței artificiale,  poveștile lui Hans Christian Andersen sunt greu de egalat. Deopotrivă gustate și povestite, trăite sau simțite, fie că vorbim de Mica sirenă, Lebedele, Degețica, Soldățelul de plumb, Fetița cu chibrituri, Rățușca cea urâtă, Hainele cele noi ale Împăratului, sau Crăiasa zăpezilor, care ne-au marcat pe mulți dintre noi, în toate există o magie pe care o resimțim, prin timp, indiferent de vârstă.   Dincolo de farmecul lor inconfundabil, în fiecare dintre ele se ascunde un segment din viața autorului, o reflecție asupra adevăratului sens al poveștilor  sale.

•             Creațiile lui nu sunt dedicate numai copiilor, ci și sufletului matur. Sunt lecții de viață pentru adulți nu pentru a educa copilul, ci pentru a vindeca adultul : ,, Am fost copilul sărac pe care toți îl batjocoreau. Dar eu am scris vise pentru milioane de copii. Și fiecare poveste este o rană care a învățat să zboare”.
•             Andersen se confensează cu o delicatețe sfâșietoare, vorbind despre puterea creației de a transfigura durerea. Primele povești n-au fost pentru copii. Au fost pentru el, pentru copilul flămând din el. Apoi au devenit și pentru lumea întreagă. ,,Rățuca cea urâtă ”,respinsă de ceilalți din cauza aspectului ei fizic,  ,,era despre mine, spune autorul, despre cum m-au batjocorit copiii, despre cum nu m-am simțit niciodată frumos sau iubit. Despre cum mă uitam în oglindă și vedeam doar un suflet în plus, nu un om demn. ,,Fetița cu chibrituri ” ? Eram eu, tremurând în întuneric. În Hainele cele noi ale Împăratului,  am ironizat lumea care nu vedea adevărul. În ,,Mica sirenă ? Sunt tot eu, dorindu-mi dragoste, dar am fost mereu respins…Am iubit-o pe Jenny Lind, privighetoarea Suediei, căreia i-am dedicat basme, dar ea m-a văzut ca pe un frate ”. Autorul și-a  găsit alinarea în povești și în recunoașterea reginei Danemarcei, care l-a considerat un erou național. I-au fost deschise ușile palatelor, deși inima lui i-a rămas pe străzile Odensei”.
•             În cele mai multe dintre poveștile sale, Hans s-a identificat cu cei nefericiți și proscriși, simțindu-se mereu ca un străin printre oameni. Unele dintre ele promovează o credință optimistă, cum ar fi ,,Regina Zăpezilor” ,altele sunt profund pesimiste și se încheie nefericit. ,,Autorul a combinat abilitățile sale naturale de povestitor și marea lui putere imaginativă cu elemente universale ale legendei populare pentru a produce un corp de basme care fac referire la multe culturi”.
•             Sunt puțini cei care îi cunosc biografia. Rămas orfan de tată de la vârsta de 11 ani, a fost obligat să muncească pentru a se întreține singur. Din acel moment, viața lui Andersen a fost una pe care nu o poate invidia nimeni. Ucenic înr-un atelier de țesătorie, apoi lucrând la o croitorie sau într-o fabrică de țigări, iar de la 14 ani angajat ca actor, Hans Christian a fost, datorită destinului său, umilit de colegi, profesori sau cei pentru care el era, cu siguranță, altfel. În frânturi de gânduri și evenimente, viața lui a fost scrisă, cu plusuri și cu minusuri, în poveștile sale. Întrebat dacă n-ar vrea să-și scrie biografia, el a răspuns că deja este scrisă în povestea Rățușca cea urâtă. În ultimii ani, un accident banal, o căzătură i-a afectat coloana…. N-a mai fost niciodată același. S-a stins încet, într-un conac al prietenilor săi danezi, în 1875. Avea70 de ani. În urma lui au rămas peste 150 de povești. Unele triste, altele sclipitoare, toate purtând în ele urmele unui suflet care n-a fost niciodată complet fericit. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să fie publicate în milioane de exemplare. După poveștile lui s-au creat desene animate, ideile lui au fost promovate în spectacole de teatru, balet și filme artistice.
•         Astăzi, o lume întreagă îi recunoaște meritele și contribuția, iar Danemarca îl celebrează ca pe unul care a ridicat basmul la rang de trăire națională.
• Mircea Daroși