Lacrima grea a satului cade în taină,
Teii în tremur șoptit își leagănă dorul,
Clopotele bat chemând focul sub haină,
Liniștea-n sat se rupe precum zborul.

Armoniile cocoșilor năvălesc să deschidă
Fereastra satului spre rouă ce cade lin,
Câmpul reînvie grăbit sub lumina fluidă,
Pe ritmul simfoniei ramurii de măslin.

Visul fecioarelor ca mătasea de subțire
Se scutură sub cântecul dulce al zorilor,
Umbrele-și caută pașii și-așteaptă sfințire
Sub raza caldă ce-ațâță freamătul norilor.

Plugul despică brazdă din bătrânul pământ,
Un geamăt discret vibrează-n adâncuri,
Din zori, ciocârlia cheamă cu liricul sfânt,
Țăranii să-mbrățișeze truda cu cânturi.

Caii coboară la izvor, prin nări nechez suflând,
Urmele lor în glie spun povești de trudă,
Stăpânii cu gândul la sat, pășesc ogorul blând,
Istoviți, pe rogojina casei, și visul le asudă.

Liniștea ogorului în prag de noapte s-așează,
Un vals de umbră și lumină, sărut final,
Focul limbii de clopot surd, lumină brodează
În sat, visurile-și reiau dansul ancestral.
*
O, cerule-n lacrimi, de ce-ți verși durerea?
Ce povară ascunzi în tumultu-ți cețos?
Teii, tremurând, ascultă șoapta, tăcerea,
Și clopotul bate c-un dor contagios.

O, tu, pământ ce gemi sub plugul de fier,
De ce îți porți răcnitul spre zorii cuminți?
În cântecul ciocârliei, un mister
Se-nalță spre soare, ca vise fierbinți.

Ah, voi fecioare-n visuri, spuneți-mi, oare,
Ce chemări purtați din șoapte dulci de dor?
Somnul vostru, înfrânt de cântul din zare,
Se-mpletește cu lumina, în ogor.

Hei, cai ai apusului, voi, suflete blânde,
De ce lăsați urme pe pământu-nsetat?
Șoptiți stăpânilor, înainte de-a ajunge,
Că liniștea din noapte nu e de uitat.