Nu mă tem că vine vremea…

Nu mă tem că vine vremea când voi merge către stele,
Le privesc în depărtare… calmul lor mă fascinează…
Fire de nisip mărunte dintr-un soare la amiază
Mă îmbie, mă încântă, chiar îmi este dor de ele…

Rău de tot îngrămădite, dar, de fapt, nişte sihastre,
Văd în ele scrise semne de la cei de dinainte,
Cum anume mă inspiră, nu pot spune în cuvinte,
Mă atrage cerul nopţii presărat cu mii de astre…

Ştiu că drumul vieţii duce undeva mai sus de nori,
Iar din coşul plin de fructe dintr-un pom cu rău şi bine
Nu ne sunt îngăduite nici prea multe, nici puţine,
O argilă şi un abur, suntem nişte trecători…

Cred că îmi va fi mai bine după ce mă duc în cer,
Cum înaintez în vârstă, viaţa-i tot mai complicată
Şi mereu apar restricţii, mi s-a spus nu doar o dată:
Fără zahăr şi grăsime, fără sare şi piper…

S-a făcut abrupt urcuşul, simt că este tot mai greu,
Munţi de ciorne de hârtie printre gânduri necernute…
Îmi rămân atât de multe Everesturi nefăcute,
Unele… nu mai vor ele, altele… nu mai vreau eu!

Dacă trec doar şapte zile, s-a mai dus o… săptămână,
Şiruri, una după alta, într-un joc copilăresc.
Nu îmi lasă multe şanse dacă vreau să le opresc,
Lungul braţ de la pendulă, cumpăna de la fântână!

Între naştere şi moarte, furci terestre caudine,
Notele de marş funebru îmi şoptesc “întâmpinarea”,
Zilele se… ”micşorează”, prevestindu-mi “înserarea”,
Roi de viespi înveninate, de-aţi fi fost măcar… albine!

In memoriam prof. I. G. Braicu,
D.M. Gaftoneanu, ianuarie 2011