STRĂMOŞII PLÂNG ÎN CERURI

Teodor Epure

STRĂMOŞII PLÂNG ÎN CERURI

Într-o seară liniştită cu-n aer parfumat

Pe trunchiul unui cireş m-am aşezat,

Un vânt rece s-a ridicat din depărtare

Şi în câteva clipe se făcu răcoare.

Adunându-mi toate gândurile învechite

Ce pluteau ca nişte bule de aer obosite,

Pârâiaşe de amintiri mi-au apărut,

În oglinda vieţii mele din trecut.

Sunt amintiri scrise în cartea vieţii

Ce s-au spulberat în roua dimineţii,

Nişte întâmplări prin sita memoriei trecute

Numai şi numai de mine ştiute.

Printr-un senin adesea parcă pluteam

Şi-n oglinda lacrimilor mele priveam,

Strămoşii mei dragi în ceruri mereu plângând

Când întunericul se aşternu pe pământ.

Cu carnea sfâşiată şi oasele sfărâmate

De casă, de copii nu-şi mai aduc aminte

Căci fierul repede prin trup trecuse

Şi în ei uitarea încet se aşezase.

Mulţi erau tineri dar nu ştiau s-o găsească

ŞI se înecau mereu,mereu în ceaţă,

Trupurile în ţărână s-au amestecat

Şi cu somnul pământului s-au adaptat.

În sângele lor se aude foşnind

O stea ca un copac tânăr înfrunzind,

Carul Mare încărcat de stele scârţâind,

O ploaie nesfârşită din ceruri coborând.

Îi aştept să revină într-o noapte vâslind

Prin valurile mărilor cristaline,

Împreună cu îngerii cerului zburând

Şi numai luna, singurul martor să le fie.

Articole asemănătoare