Tu toamnă ce mereu revii
De răscolești adânc durerea
A unor vii melancolii
Ce-n inimă își au șederea !

Cum an de an – neîntrerupt –
Sosirea-ți nu mi-a fost străină
Ce-a fost odată și-i pierdut
Așa vreau totul să revină.

Căci înc-un an s-a dus pe vânt
Cum dintr-un ram căzu o frunză
Și din acestea-ți văd ș-având
Spre dezonoare-o vină însă !

Privind la tine numai cum
Veșmântu-ți ruginiu s-așterne,
În frunzele căzute-n drum
Observ că moartea se discerne.

Ci-n linia-i trasată lung
Pe amplul conținut al vieții
Asupra ei gându-mi arunc
Descumpănind simțul tristeții.

De-aceea Domnului Îi cer,
Când mi-o veni și mie rândul,
În anotimpul tău să pier –
Ca moartea să mi-o plângă vântul.