Timpul când l-am întâlnit,
S-a întâmplat atunci să fie
Că într-un cireş m-a găsit,
Ce-mi spunea o poezie…

Şi de-aceea,-n vrajă prinsă,
Lui nu i-am dat importanţă,
Nu puteam să fiu învinsă,
Stând în cireş, în vacanţă…

Dar cireşul meu mi-a spus
C-a trebuit să-l înfrunte,
Pe chiar Timpul nesupus,
Cel cu pletele cărunte.

Şi că l-a-nvăţat el minte,
Nu mai vine prea degrabă,
Totuşi, să mai iau aminte
Şi, oricum, să-mi văd de treabă.

Cireşul mi-a dat un sfat
Cum s-a priceput mai bine,
Atunci parte mi-a luat,
A luptat el pentru mine.

Crengile cireşului
Au ieşit învingătoare
Contra lui, a Timpului,
Care se dădea cam mare…

Să treacă, nu a putut,
De crenguţele cu fruct,
S-a lovit şi a căzut
Şi nici că l-am mai văzut!

Dus a fost, dar nu se ştie,
De n-o vrea să se întoarcă…
Am să-i spun o poezie,
Din crengi de cireş fac barcă…

Şi îl urc în ea cumva…
Şi-l trimit în alte zări,
N-are-aici unde să stea,
Are treburi şi chemări…

Mi-amintesc cum altădată
Un cireş mă apăra,
Acum lupt însingurată,
C-un poem la dreapta mea…

Cândva parte-mi ţinea mie
Doar cireşul înţelept…
Astăzi poate-o poezie
Timpului să-i ţină piept?