Eseu cu…o tristeţe iremediabilă

Am plecat de ani buni din Iaşii studenţiei mele şi uneori, Bahluiuri de nostalgie cu leneşe printre cele de neuitat şapte coline ale amintirii. Cu un instinct remarcabil al istoriei, Florenţa moldavă a ştiut să-şi conserve valorile, păstrând cărţile în biblioteci şi urmele trecerii terestre ale autorilor în zidurile unor clădiri-muzeu, ţinte ale oricărui pelerinaj turistic. Nicăieri în ţară nu vei descoperi atât de multe case-nestemat, cu rezonanţe culturale: casa Dosoftei, ca Pogor, bojdeuca lui Creangă, vila cu turn a lui Sadoveanu, casele familiei Micle, casa Topârceanu, ba şi…Casa Universitarilor. În spaţiile acestor perimetre sacralizate s-au rostit sute de cuvinte memorabile: „Anecdota primează” a junimiştilor, snoavele şi poveştile lui Creangă, şipotele de râs păstoreliene, dorinţa „chişcării”. Adelei mironesciene, pentru a-l scoate pe Ibrăileanu din vrajă, „Ce mişălie”, rostită grav de conu Mihai Sadoveanu, „Ia neamule, la fericire!” a „trompetistului” Ioanid Romanescu, dar mai ales cel mai frumos vers din istoria literaturii universale, eminescianul „N-am crezut să-nvăţ a muri vreodată!”. Secvenţe uluitoare de „Viaţă românească” (revista lui Garabet Ibrăileanu). Tocmai de pe aceste dealuri florentine s-a auzit zăngănitul ironic a două florete, ce au provocat la duel prostia, suficienţa, găunoşenia umană: George de Ibrăileanu, Topârceanu şi Păstorel Teodoreanu (primul mai elaborat, celălalt spontan). Chemat în 1911 din Bucureşti la Iaşi de Ibrăileanu, Topârceanu va rămâne pentru următorii 26 de ani, statut afirmat în conferinţa de aula Universităţii locale: „Cum am devenit ieşean”. Şi parcă vrând să contrazică pe Lovinescu, care susţinea că „umorul nu poate genera marea poezie”, poetul „Baladelor vesele şi triste” va cuceri în 1926 Premiul Naţional de Poezie, iar în 1937 va fi ales membru corespondent al Academiei Române.

De la o vreme prin dulcele târg al Ieşilor, circulă zvonul nebun că autorităţile au de gând să comită ceva mai grav decât o crimă, o eroare: ar intenţiona să dărâme, din raţiuni…urbanistice, casa muzeu Topârceanu, de pe strada Ralet nr. 7. Dacă vechea Primărie, fatalmente roşie, s-a învrednicit să investească bani în a pune în circuit muzeal casa în care Topârceanu a trăit ultimii 5 ani de viaţă, cu o jumătate de an înainte de sărbătorirea centenarului naşterii poetului, iată că Primăria „democrată” ţine să întâmpine jubileul de 125 de ani de la naştere cu buldozerele. Ce „migdală amară”, ba chiar „ce mişălie!” S-or fi simţit edilii vizaţi de „balada chiriaşului grăbit” (ce altceva sunt aleşii urbei decât nişte chiriaşi grăbiţi să se procopsească?) şi atunci au decis să atenteze la eternitatea culturală, de o manieră atât de grobiană? N-am nici o îndoială că autorii „proiectatei” mutilări a istoriei culturale au făcut târziu liceul la frecvenţă redusă, iar facultatea au „cumpărat-o” prin sistemul „învăţământul superior la distanţă”- gen „Spiru Haret” (doar astfel explicându-se cât de departe sunt de cultură şi cât de aproape de nea Nicu, cel care vedea în templu de pe Acropole doar „nişte ruine, tovarăşi!?”). E sigur că blestemul iubitorilor de istorie şi frumos îi va caricaturiza pentru totdeauna ca pe „nişte răi şi nişte fameni”. De asemenea, e clar că vor rămâne în conştiinţa publică parodii vrednice de panoplia topârceniană a lui Ciubăr Vodă şi, ca să nu le forţăm puţinătatea circumvoluţiunilor, pacienţi de Socola.

E prea de ajuns că ni s-a demolat speranţa într-o civilizaţie demnă de început de mileniul al III-lea, dar dacă ne-am compromis prezentul, măcar să nu se atingă ignobilii şi de trecut. Deie Domnul să se înfăptuiască „minunile Sfântului Sisoc”, făcând imposibilă contemplarea amară de astăzi, în faţa casei autorului „Parodiilor originale”, în inegalabilul său stil de „mare