Cum mă rupi din rădăcină când am înflorit albastru,
în grădina dintre pleoapele care le-nchizi,
când sărutul meu se-așază cu blândețe și divizi
întunericul în șoapte, pân’ la marele dezastru?

cum mă duci până la ceruri, când pământul iar așteaptă
să ne-astupe risipirea pan’ la ultimul prohod?
cum mă treci de vama lumii , până dincolo de pod
doar pe brațele-ți vânjoase, fără a urca vreo treaptă?

cum îmi spui că îți sunt dragă, dacă gura ți-e uscată
și cuvinte strepezite se ascund în fraze lungi?
cum poți doar cu o privire, supărarea să-mi alungi
și doar cu o mângâiere să fiu binecuvântată ?

cum mă duci înspre lumină ca pe-un înger fără soartă
dând cu ușa de perete , năvălind cu mine-n rai,
între sfinți cu ochi de ceară și un Dumnezeu bălai,
să fii sigur că nimic și nimeni nu o să ne mai despartă.?

cum poți să mă legi de tine cu sfori de săruturi coapte
și din șoaptele-ți suave să îmi pui sfioși cercei?
să te-ascunzi de lumea toată chiar aici, în ochii mei,
unde doar lumina -i vie și nu este pic de noapte?

cum de poți să treci prin ceruri, să faci norii de ocară
să m-ascunzi în veșnicie chiar de știi c- o să te doară?