Debut în Luceafărul. Lusiana DRĂGUȘIN: IUBIRE NELUMEASCĂ

 Lusiana DRĂGUȘIN

Iubire nelumească

e-atâta lume între noi şi gerul iernii albe muşcă,
la geamuri fulgii bat să intre goi în casa noastră,
sufletele omenirii freamătă izolate într-o cuşcă
valsează iar în gând iubirea, ca o pasăre măistră,

ne dor de-atâta viscol rătăcit, părerile de rău
şi ochii au amorţit tânjind după lumina dimineţii,
se-ntinde cerul vieţii peste secunde ca un hău,
noi doi, tăcuţi, suntem cuprinşi de introspecţii,

miroase aerul a smirnă şi a iertare deja stinsă,
duc drumurile toate spre Raiul încă-adormit,
cărarea inimilor noastre plânge-amarnic ninsă,
din ce în ce mai mult de veacul nostru pătimit,

hai să suflăm cu rugi peste pământul pustiit
şi oamenilor de zăpadă să le zidim cuvinte,
să mângâiem iar plânsul lor, de iarnă amorţit,
la sânul meu să crească minunile preasfinte,

să se adune preoţi şi slujbe iar să închine,
altar din flori de iarnă cu lacrimi să sculptăm,
din gheaţă să-nălţăm binecuvântate cerine,
iar serafimilor veniţi ca să ne vadă, le cântăm,

răsună harpele şi degetele paşnic le îmbie
la cea mai heruvimică cântare-mpărătească,
sunt fericită şi în toate-mi este veşnic vie
iubirea ce ţi-o port, ştiind că nu-i lumească…