Ileana Turuşancu – amintiri

Autor, Gheorghe Median

În urmă cu aproape 20 de ani, cu ocazia uneia dintre desele vizite pe care i le făceam, am rugat-o pe distisa profesoară Ileana Turuşancu, despre care s-a mai scris în paginile acestei reviste, să-mi scrie câteva rânduri despre Nicolae Iorga, pe care îl avusese profesor la Universitatea din Bucureşti. Binevoitoare ca de obicei, domnia sa mi-a promis că va pune pe hârtie amintirile despre ilustrul său profesor şi la câteva zile mi-a trimis o scrisoare în care făcea o sumară prezentare a acestuia, însoţind-o şi de o anecdotă care circula în epocă.. Excedând subiectul, ilustra profesoară, care se apropia de vârsta de 90 de ani, a evocat cu această ocazie şi alţi câţiva dintre profesorii pe care i-a avut, rămaşi vii în memoria sa, după şapte decenii de la absolvirea studiilor universitare. Talentul cu care sunt realizate aceste portrete literare şi modul obiectiv în care autoarea analizează activitatea profesorilor amintiţi, ne-a făcut să credem că rîndurile trimise merită să vadă lumina tiparului. Cu atât mai motivat ni se pare acest fapt cu cât, ţinem să subliniem, prin aceste amintiri, Ileana Turuşancu se alătură grupului restrâns de personalităţi botoşănene ( Nicolae Iorga, Octav Onicescu şi Nicolae Leon), în ale căror scrieri sunt evocate figurile celor care le-au fost mentori.

Redăm în cele ce urmează însemnările Ilenei Turuşancu intitulate “Profesori universitari din Bucureşti între cele două războaie mondiale”, lăsând cititorilor plăcerea parcurgerii unui text, asupra căruia nu am considerat că trebuie intervenit :

În octombrie 1927 am păşit în sălile Universităţii din Bucureşti la secţiile de Ştiinţa literaturii române, iar în anul următor la Secţia de Filosofie.

Primul profesor ce l-am cunoscut a fost Ovid Densuşianu, de statură aproape mică, în haine negre, şchiopătând. Fără introducere, a intrat în explicarea transformărilor cuvântului basilica până a ajuns biserică. Vorbea cam încet, sâsâit, neatrăgător. Era membru al Academiei Române, filolog renumit şi în străinătate, cu lucrări de specialitate, cunoscător al câtorva limbi străine, folclorist, colaborator la reviste rămâneşti şi străine (cu pseudonimul Ervin), urmând să redacteze primul mare Dicţionar românesc.

Cursul său era litografiat, încât studenţii nu se grăbeau să vină să-l vadă şi să-l audă pe profesor.

În contrast cu Densuşianu era Mihail Dragomirescu (n. 1873) care preda Estetica literară. El vorbea neaparat la orice curs că fusese elevul lui Titu Maiorescu şi că are o metodă nouă de cercetare în ştiinţa literaturii şi a nume, că beletristica cuprinde atât capodopere, cât şi opere de talent, şi exemplifica. Această metodă a căzut în desuetudine după pensionarea lui M.D.

Venea la cursuri însoţit de 12 asistenţi şi, cu timpul, şi-a schimbat sala de cursuri din Universitate la o altă sală mai mare, unde ţineau conferinţe numai marii oratori români şi străini. Adevărat că în această nouă sală veneau o sumedenie de studenţi de la orice facultate, dar nu pentru teoriile lui conu Mihalache ci pentru a se întâlni cu fetele drăguţe de la Litere.

Un lucru bun mi-a rămas de la acest profesor: scosese o broşurică cu cele mai valoroase titluri ale literaturii universale.
x
La Facultatea de Litere se cerea pe lângă specialitatea principală – trei ani – încă trei discipline cu audiere şi un examen de an, la alegere. Eu am ales Istoria ( Nicolae Iorga), Istoria artelor (prof. G. Murnu), şi Geografia (prof. Simion Mehedinţi).

Când eram în liceu, d-na prof. C. Halunga ne-a predat într-un an Istoria Artelor după volumul francez al lui Salomon Reinach, am îndrăgit disciplina aceasta şi mă aşteptam că prof. universitar G. Murnu va completa şi va întregi ceea ce ştiam. Am rămas dezamăgită, căci în afară de proiecţii, profesorul nu comenta, nu explica.
x
Un adevărat profesor universitar cultivat, şi cu metodă pedagogică, a fost Simion Mehedinţi (profesor de geografie. n. n.). Când mi-a venit rândul la examenul oral, profesorul m-a întrebat de unde vin şi s-a mirat că nu am urmat cursurile la Iaşi. Apoi m-a chestionat despre localităţile rurale ale judeţului Botoşani. Nu ţin minte ce notă mi-a dat.
x
La Istoria Universală a cărei şef era Nicolae Iorga, am dat în scris. Ţin minte că subiectul era “Spania în sec. XVI”. Mă pregătisem bine şi am obţinut nota 9, ceea ce era o raritate. Colegele m-au tachinat mult timp şi-mi spuneau că nota asta mi-a dat-o profesorul fiindcă eram din Botoşani ca şi dânsul.
Acum câte ceva despre cursurile lui N.Iorga. Lipsea uneori când era plecat în străinătate. Altfel, conştiincios, inepuizabil, ne punea la curent cu tot tot ce era interesant în străinătate. Uneori, cu studenţii pornea să viziteze mănăstiri sau monumente din ţară şi explica totul.

Se povesteşte că într-o vară a făcut o excursie cu studenţii undeva la ţară. Ca să scurteze drumul până la ţinta lor, profesorul a luat-o de-a dreptul printr-un lan de grâu aproape copt. Anunţat, stăpânul lanului îl înşfacă pe un student şi-l face răspunzător de stricăciune. “Omule, nu vezi că mergem cu grijă, unul după altul, nu stricăm nimic!” Atunci ţăranul strigă: “Da acela din frunte care merge călare, câtă pagubă îmi face calul lui!” Statura lui Iorga, ca şi barba lui, erau ţinta glumelor.

La Facultatea de Filosofie în 1928 – 1929

Nu ştiu ce titlu avea G.G.Antonescu la această facultate, dar cred că era şeful sau coordonatorul secţiilor. Ştiu că era profesor de pedagogie cu lucrări ca: Studii despre problemele pedagogice, Istoria pedagogică, Educaţie şi cultură, Studii despre educaţia morală şi estetică.
Nu l-am văzut şi nu l-am auzit niciodată.
Voi nota însă pe prof. P.P.Negulescu de la care am rămas cu amintiri de neşters. N-am lipsit niciodată de la expunerile ( pe care le-a tipărit ulterior intitulate Destinul omenirii.) sale. Aici a analizat formele de viaţă politică din Europa ( bolşevismul sau formele democraţiei), perspectivele gândirii omeneşti, evoluţia gândirii umane nu numai la popoarele înaintate din Europa, ci şi din Asia, îndeosebi la chinezi şi japonezi şi ale americanilor care iniţiau pe europeni. În finalul acestui studiu, P.P.Negulescu ajunge la criza morală contemporană bazându-se pe statistică. Totuşi, spune autorul, natura omenească a progresat faţă de viaţa primitivilor. E de aşteptat o redresare a vieţii contemporane prin imperativul conştiinţei morale. Anarhia intelectuală de azi ( urmărită prin statistici ) va fi urmată desigur de o redresare prin încercările de a suprima războaiele morale prin lupta ce se dă contra suferinţelor fizice şi morale, prin creştinism, prin artă, prin educaţie, prin progresul ştiinţelor. Acest curs a fost tipărit în trei volume.

Felul de expunere orală al prof. P.P.Negulescu era atât de atrăgător, simplu, încât cursurile lui erau urmărite de mulţi studenţi, chiar de la alte facultăţi.

A mai publicat: Impersonalitatea şi morala în artă, Socialismul şi arta, Psihologia stilului, Rolul ideilor şi progresul social, Filosofia Renaşterii, Partidele politice, ş.a.
x

A mai reţinut dintre profesorii de la Filosofie pe Nae Ionescu. În anul 1928 era un tânăr frumos, vioi, şi preda Istoria logicii – la cursuri, şi Metafizica ( prima publicată în 1929 ). El ne liniştea pe noi, tineretul, că Logica este doar ştiinţa gândirii omeneşti, că Istoria urmăreşte mai ales comunitatea etnică, neamul, iar în Metafizică el îl vedea doar pe Dumnezeu. El a fost un adevărat credincios .

Am audiat pe Nae Ionescu un singur an, căci a plecat ( se spunea că în Franţa ) şi nu a mai revenit în ţară. Am găsit în notiţele mele de le cursurile lui :
“ Atât metafizica, cât şi religia, pun problema absolutului. Metafizica caută înţelegere existenţei, ajunge la cunoaştere, caută adevărul absolut.”
“ Religia este o activitate practică al cărei scop este mântuirea.”
Şi în alt curs Nae. Ionescu a susţinut că în cunoaşterea realităţii există trei faze : o fază teologică, o fază metefizică şi o fază pozitivistă.
Nae Ionescu avea o ţinută, o prestanţă şi un vocabular atât de bogat, ameţitor, convingător, un vocabular cu adevărat universitar. Urmaşii lui nu s-au putut ridica la acest nivel. Cu timpul, citindu-l pe Blaga, l-am înţeles prin prisma ideilor lui Nae Ionescu.

Scrisoarea se încheie aici. Distinsa profesoară a selectat ceea ce i s-a părut semnificativ din noianul de amintiri din anii studenţiei şi a scris atât cât puterile au ţinut-o. Cu siguranţă însă, cititorii acestor însemnări vor aprecia verbul şi spiritual de observaţie al Ilenei Turuşancu, dovezi irefutabile ale unei strălucite personalităţi pe care, doar împrejurările nefavorabile, au împiedicat-o să se realizeze pe măsura talentului, inteligenţei şi puterii de sacrificiu cu care natura a înzestrat-o.