Marin IFRIM

Poem pentru coloneii clipei. Nopți sumbre

Binele e miezul răului și invers. Lăudat, răul se înmoaie precum norii negri
Ai cerului. Hulit, binele devine din ce în ce mai râvnit. Din beznă nu se vede
Unde cerul (nu) se desparte de pământ. Doar vechile maimuțe își mai amintesc
Viitorul în care ele erau oameni cu jungla în sânge. Câte frunze, atâtea file de
Carte sonoră, cu Biblie anexată precum un bonus. Să tot tremuri lângă focul
Lui Platon, în peștera cu cromozomi universali, lângă boșimani metafizici.
Lumea noastră de dincolo e de piatră, de nisip financiar, în sentimente de
Ceară polimerizată în mici și hulpave găuri negre, politice, de când unul și cu
Una au devenit trei.  Aici nu există acum decât pentru muritorii de rând. Și
Totuși se moare pe rând, în ordinea în care ordinea neștiută și nesupusă cuiva
Își face ordine în propria sa ordine. Ordinea de zi nu e ordinea eternă, cum
Își închipuie eternii babuini din grădina cu o singură frunză între coapsele
Singurei brazde de pământ cosmic, risipit în cimitirul plin cu maternități al
Pământului, care se tot sfârșește între ape împrumutate, odată cu presiunea
Din nouri a lacrimilor cu icoane luminoase, în spatele ochilor albi ca zăpada
Cu o singură culoare în tot.  Nimeni nu știe cum viața e mai puternică decât
El, nici omul care înlocuiește alt om, cel bun pe celălalt și invers, e din ce în ce
Mai greu pentru viață, visând alte planete rude cu ea. Nu omul vrea să plece
De aici,  ci viața tuturora, inclusiv a sa, dar și păsări, insecte, animale etc.
Pământul e închiriat de morți și de mai marii zilei pe termen lung, etern, după
Iluzia unora. În realitate, din lumea asta, nu e secol în care să nu se ”ridice” în abis
Câte un înger cu handicap înlocuind câte un lucifer coborât ca să facă
Politică și secretomanie palpabilă pentru buna funcționare a cimitirelor
Cu morți stând la coadă, în fața unei lumi de piatră întărite cu oasele ierburilor
Din ce în ce mai rădăcinoase, precum stelele înfipte pe umerii unor nopți sumbre.