O, dulce mamă!

E soare mult, e iară primăvară,
Mă uit căutător, nu eşti prin casă;
Lipseşti de-un timp, te caut pe afară
Şi-un gând duşman pe suflet măapasă.
Te strig; vecinii se privesc întrebător
Şi-şi zic de nu cumva vorbesc în dodii,
Iar gândurile-mi se-nmulţesc răscolitor,
Ca o-mplinire-a căutărilor în zodii.
Şi îmi apari plecândă de acasă,
Nu îmi închipuiam aşa privelişte;
O, dulce mamă, te ştiam miloasă,
Ce nu ţi-ai fi lăsat copiii de izbelişte.
Şi-am întrebat ritos pe Dumnezeul meu
De ce-a grăbit plecatul tău la Dânsul,
La ce i-a folosit la El ajunsul tău,
Iar mie mi-a lăsat cu ne-ndurare plânsul?!
Pre glasul Lui blajin-divin, mi-a şi răspuns
Că n-avea cui să îi încredinţeze-o treabă,
De-aceea a grăbit acest intempestiv ajuns,
De-aceea te-a chemat în mare grabă.
Şi că o să mă cheme şi pe mine,
La ceas de viperă, cam pe la soare-apune,
Când dintre treburi or să se mai termine,
Sfârşindu-se exilul meu în astălume.
Ne-am întâlnit de parcă-n treacăt pe pământ;
Vom veşnici-mpreună şi în pietate,
Şi va rămâne-o parte din noi în mormânt,
Dar alta-n altă consubstanţialitate.