Poetul vieții
Autor: Mălina Georgiana ZARA

Gândeai tu că ai să bucuri al meu suflet frânt, ingrat
Cu un gând al libertății, să te las să zbori înalt?
Un banchet al comediei, tragică mi-a fost menirea
Să fiu eu întruchiparea muzei tale efemere.
Constelație de gânduri, momeala ce-ți păzea titlul;
Nu m-ai vrut fiindcă-ți sunt dragă. Nu ai vrut decât să suferi!
Durerea ți-era o mască, inventezi ce simți. Eu nu.
Frigul rece al durerii mă-ncălzea de spaimă. Crunt.
Voiam a-ți fi ideală, tu-mi cereai să mă ascund.
Să fiu splendida iubită, spaima mea de muritor
Să rămân nefericită pentru omul din decor.
Sacrificiul crunt al vieții: Un poet și-o biată fată
Cea ce nu-nțelege viața, iar el unul dintre genii
Năzuise către Lună, care moare și se stinge
Iar ea, cea neștiutoare, nu-l tânjește și-l respinge.
Vers cu vers, ai smuls de-a pururi, jalnica-mi inimă rece
Și-ai întins-o pe hârtie, ai târât-o prin reviste
Un ținut de patimi aspre și copilăroase rugi
Au trădat o rugăminte: o sonată din minciuni.
Astfel mi-ai suflat cu râvnă dorința ta ca să dispari
Într-o nouă expediție, printre zâne și coșari
Jalnicul poet al vieții, sugrumat-ai jurăminte
Spuse în decor feeric, sub vechile casei grinde.
Să îmi verși în ceai otravă, să dărâmi ce am zidit
Să mă chemi în chip de vrajă, fi-mi răul meu favorit!
Nu mi-ai cerut să-ți dau drumul; singur te-ai eliberat
Lacrimi ce s-au șters îndată. Visul meu pictat în praf
Ce îmi datora iertarea de care tu te-ai cruțat.