Simon GLASBERG

Însingurarea

De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea.
Compătimeam copacul singular, în câmp deschis:
n-avea cu cine să împartă vântul, setea, izolarea
şi nu putea să înţeleagă că aşa i-a fost prescris.

De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea.
Priveam cu milă un câine singur, maidanez:
n-avea cu cine să împartă setea, foamea, teama,
şi n-avea cum în soartă să-şi pună al său crez.

De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea…
Mă îngrijorau pescarii surprinşi de marea agitată:
n-aveau cu cine să împartă valul, frica, captivitatea,
şi se topeau în rugă, barca să nu le fie răsturnată.

De când mă ştiu, nu mi-a plăcut singurătatea…
Dar iată-mă singur, copac şi câine şi pescar:
mă lupt de unul cu setea, frica, nedreptatea,
nu voi să iau în seamă viitorul meu precar.

De nu-mie hărăzită o soartă ceva mai bună,
mă voi bate singur cu vântul cel turbat.
Nu las să mă învingă, adânc tragica furtună,
vreau să rămân acelaşi neînfricat bărbat.

Botoşani, 07.01.2014