Aşterne-mi gânduri, iubito!

Nu te sfii, iubito!

şi-aştene-mi gândurile

(tale)

sechestrate-n tine

nativ, latent,

să-mi fie mers şi sens

printre nonsensurile firii,

printre paradoxuri

şi iluzii.

Aşterne-ţi

gândurile-ascunse

în labirinturi de tăceri,

în profunzimile în care

eu nu pot să ajung,

pătrunde,

şi-aşterne-le

(fie…şi…)

ca pe-o cărare-ngustă,

dar

să fie loc pentru-amândoi.

Cum poţi să crezi

că te-aş certa,

de-mi vei aşterne

(de parcă aşternuturi noi) –

speranţe, – nu iluzii

de care să-mi leg clipa

doar o clipă,

de-a ne uni

prin gânduri,

dacă

altfel nu se poate.

Dacă altfel, –

inexorabilitate!

Articole asemănătoare