Mă tem de uitare în lumea-n derută
În marea cu valuri ca viața-n ocale,
Și-oi stinge din suflet o rază căzută
În dansul cu soarta, ascunsă-n pocale.

Mă tem de făclia ce-mi stinge în minte,
Comorile-ascunse în pliuri de vrere,
Și-adapă vâltoarea în humă fierbinte,
Ca-n templu cu taine ascunse-n tăcere.

Mă tem de plecarea spre țărmuri pierite,
În vraja încinsă în valsul ce-mi poartă
Nădejdile arse prin visuri smerite,
Cu umbrele nopții ce nu trec de soartă.

Mă tem de mesteceni ce nu au culoare
În alb lăcrimând și în ploaia de vară,
În ramuri de fulger tivite-n sudoare,
Ei stau în apusuri zidiți ca să moară.

Mă tem și de mine ce-alerg prin răscruce
De drumuri uitate în gânduri ardente,
Și-mi iert neputința ce nu o pot duce
Când strig în cădere din zboruri prin temple.

Mă tem și de noaptea ce n-are culoare,
Și, lașă,-mi transferă abis fără soare!